De ce uneori sunt atât de slab?

Nu aș recunoaște, cum nici tu nu o faci, că uneori nu îmi place de mine. Nu îmi place că sunt slab. Știu că este o vreme a gardurilor și a aparențelor, deci nu sunt naiv să consider că sinceritatea este calea omului. Nu e. Mai degrabă, calea omului este camuflajul: ce nu e bine acoperim, iar ce este bine strigăm pe toate drumurile.

Totuși… mie îmi face bine sufletește să recunosc că uneori sunt slab. Când stau în odăiță, aici, în spațiul părtășiei cu El, nu mai rămâne loc de ocolișuri. Și, paradoxal – deși este în logica credinței – fiecare pas al sincerității mă vindecă sufletește.

Poate că și tu, ca și mine, ai puterea să recunoști că uneori ești slab. De la frigiderul pe care nu îl poți ocoli noaptea târziu, până la rugăciunea amânată, vezi clar urmele slăbiciunii tale. Duhul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă. Cu duhul fac planuri, cu duhul îmi înalț visele, dar carnea este tare păcătoasă și, atunci când trebuie să dea extemporalul faptelor, se dovedește neputincioasă.

Cu mintea limpezită de aerul părtășiei cu El, cu inima întărită de dragostea apropierii de El și, mai ales, cu Sfintele Scripturi sub ochi, mi-a devenit clar de ce uneori sunt slab.

Dăm înapoi din pricina COSTULUI. Când hrănim voința cu planuri, iar gândurile zboară în înaltul viselor, totul este ușor. Când începem să înfăptuim, apare truda, disconfortul, oboseala. De aceea mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să învăț să mă odihnesc în El. Mă rog să mă ajute să ies din oboseala cronică.

Am înțeles de curând că oboseala poate fi vindecată prin disciplina sufletului, a minții și a trupului. Eforturile în salturi sunt extenuante, dar antrenamentul constant elimină oboseala și mărește rezistența la efort. „Mă port aspru cu trupul meu”, spunea apostolul. „Nu dau voie gândurilor mele să se abată de la Hristos”, spunea tot Pavel. Iar inima o țin pe calea rugăciunii și a revărsării Duhului Sfânt, ca să nu se usuce.

Dăm înapoi din pricina DEZAMĂGIRII. Când acționezi, dai deodată peste o serie de lupte noi, la care nu te-ai așteptat: împotriviri, bariere, critici, trădări. Îți vine să îți iei câmpii. Tu așteptai ajutor, suport, încurajări și te trezești cu o împotrivire atât de mare, încât te șochează. Prietenii de ieri devin dușmanii de azi. De peste tot auzi șoapte, comentarii, râsete pline de dispreț și… abandonezi.

Am înțeles că dezamăgirea poate fi vindecată atunci când știu că lupt pentru ceva mai important decât mine. Atunci găsesc puterea să merg înainte. Încerc să mă uit nu spre corul nemulțumiților, ci spre binele pe care Dumnezeu îl lucrează atunci când nu dau înapoi. Dacă lupta ta devine lupta Lui, dacă scopul tău devine scopul Lui, dacă planul tău devine planul Lui, atunci primești înviorare, putere și sprijin de la Cel care nu renunță niciodată: Dumnezeu.

Dăm înapoi din pricina RISIPIRII. Am deschis prea multe fronturi de luptă. Unele nici nu merită. Prea mult te străduiești să placi oamenilor. Consumi prea mult timp ascultând părerile lor. Ești prea legat de imaginea ta. Îți risipești puterea pe nimicuri – dar nimicuri costisitoare. Tovărășii risipitoare. Plăceri consumatoare de timp. Alții îți fac agenda, iar tu te lași purtat de ei.

Am înțeles că risipa poate fi vindecată atunci când mă concentrez pe țintă. „Dar fac un singur lucru”, spunea apostolul Pavel. Să le luăm pe rând, în ordinea importanței. Nu te mai lăsa distras de lucrurile slabe. E prea puțin timp rămas la dispoziție ca să îți permiți lucruri inutile.

Eu sunt slab uneori. Totuși, acum, când recunosc aceasta, mă simt mai întărit. Mi-am deschis inima ca, împreună, să putem fi ridicați, înviorați și mai puternici. Am împărtășit cu voi gândurile și simțămintele inimii, întrucât vă simt aproape și îmi doresc să fim biruitori.

Dumnezeu este Acela care lucrează în noi și voința, și înfăptuirea. Aceasta mă liniștește.

Nu sunt, nu suntem singuri în lupta aceasta a voinței. Ni s-a dat și ni se dă harul Lui.

Prin harul lui Dumnezeu suntem ceea ce suntem și tot prin har vom fi și ceea ce încă nu am reușit să fim.