Când bate vântul prin cămara sufletului

Nu e vorba de portofel. Nu e vorba să nu ai casă, masă sau serviciu, ci e vorba de felul cum te vezi pe tine.

Sărăcia e la nivel de pretențiilor: nu mai ai.

Sărăcia este cea a laudei de sine: nu mai ești mândru.

Sărăcia este a încrederii în sine: nu mai ești mare și tare.

Cel sărac în duh nu mai joacă după partitura lumii, ci spune răspicat: „sunt sărac în inima mea și nu mai vreau dreptate, ci milă.”

Cel sărac în duh își recunoaște falimentul moral și acceptă că indiferent cât ar lustrui inima, ea este goală fără Dumnezeu.

Cel sărac în duh a înțeles că Dumnezeu nu poate fi cumpărat cu zeciuieli sau fapte bune.

Cel sărac în duh a înțeles că nimic din ce are el nu poate aduce mântuirea.

De aceea, cel sărac în duh cere cu umilință: „dă-mi Tu, Doamne, tot ce am nevoie, pentru că eu nu pot nimic și sunt nimic fără Tine.